În actualul context social nu mai suntem obişnuiţi, din păcate, să luăm act firesc despre problema morţii. E firesc să reacţionăm în modul acesta, pe cine nu ar înspăimânta un atare gând? În schimb, a nu vorbi despre un astfel de subiect, a-l ignora deliberat, nu duce la nimic pozitiv. Astăzi rudele îşi veghează mult mai rar şi mai puţin defuncţii, funerariile, mai cu seamă în marile oraşe, au devenit formale şi se încheie rapid. Cu toate acestea moartea şi doliul nu pot fi ignorate, rămân puncte cardinale în existenţa noastră socială.
Cum se ştie, nici măcar faptul de-a muri nu e gratis, costurile medii ale unui serviciu funebru în Italia sunt destul de mari, chiar dacă în ultima vreme preţurile manifestă o tendinţă de scădere, acesta şi datorită pieţii supraaglomerate şi, evident, concurenţei acerbe. Cât de costisitor e aşadar defunctul? Cu siguranţă foarte, iar familia, prin plătirea unei capele elegante, prin florile încântătoare cu care îl înconjoară şi prin cumpărarea unui loc de veci frumos încearcă să asigure celui drag funerarlii demne de memoria lui.
Practica tanatologică constă într-un tratament postmortem şi presupune îngrijiri ale trupului după moarte, prin igienizare şi conservare. Tehnicile tanatologice sunt tratamente igienice de mare fineţe, absolut necesare în sectorul funeral şi cimiterial. Corpul, în orele succesive decesului, suferă o transformare rapidă, prin eliberarea de lichide din organism şi de vapori dezagreabili care fac priveghiul să devină traumatizant şi chiar periculos pentru sănătate.
Prin apelul la practicile tanatologice, se pot însă evita situaţiile neplăcute. Acestea, practicile, constau în injectarea în sistemul arterial a unui fluid de conservare şi într-o serie de tratamente estetice aplicate corpului, care permit menţinerea unui aspect exterior plăcut timp de mai multe săptămâni, amânând pentru o vreme instalarea procesului de descompunere. Un aspect important, demn de semnalat, este acela că prin apelul la tehnica tanatologică se garantează transformarea naturală a corpului în ţărână în maximum 10 ani, în vreme ce fără tratare corespunzătoare acest proces se definitivează de-abia după 40 sau, în unele cazuri, chiar după 80 de ani de la inmormintare.
Practica tanatologică prezintă avantaje şi pentru medicina legală, întrucât oprind procesul de descompunere al cadavrului ţesuturile şi leziunile rămân în stadiul iniţial, ca şi cum ar fi fost supuse unei pregătiri histologice, permiţând şi facilitând astfel continuarea cercetărilor( criminalistice).
Apelul la această practică va face posibilă studierea traiectoriei unui proiectil, tehnica tanatologică aducându-şi contribuţia la continuarea anchetei, constituind un suport pentru metodologiile de identificare medico-legale folosite în prezent. În cazul dezhumării, acţiune uneori necesară în anchete judiciare, rezultatele cercetării vor fi cu siguranţă mult mai bune dacă e vorba despre un cadavru asupra căruia s-au aplicat tehnici tanatologice, decât asupra unuia în descompunere.
Prin urmare considerăm că din tot ceea ce s-a spus rezultă marea importanţă a acestei noi profesii; rudele defunctului vor avea o ultimă amintire mult mai plăcută şi infinit mai puţin traumatizantă, imaginea celui drag fiind asemenea celei din timpul vieţii, fără rictusul şi grimasele pe care moartea le imprimă pe chipul cuiva.
E bine să precizăm că practica tanatologică nu trebuie confundată cu tehnica îmbălsămării, metodă repetitivă şi nu foarte utilă, ci să o înţelegem ca pe o tehnică de conservare temporară; aceasta face ca trupurile tratate tanatologic să poată fi conservate între 10 şi 15 zile înainte de înhumare, rămânând intacte indiferent de mediul în care vor fi depuse.
Sunt multe avantajele pe care noua tehnică le aduce, aplicarea ei devenind din ce în ce mai necesară, fiindcă nu trebuie uitat cât de important este pentru fiinţa umană să aducă un ultim omagiu celui drag plecat pentru totdeauna în condiţii de normalitate şi nu într-o stare de anxietate, cum ştim că se întâmplă azi.
Încă din zorii civilizaţiei oamenii au încercat să păstreze intacte trupurile celor decedaţi. În afara îmbălsămării practicate de egipteni şi de guanchos, au fost utilizate şi alte metode, independent de rasă, religie sau de climă. Spre exemplu au fost descoperite în Africa şi în Asia corpuri sepolte în cavităţi umplute cu gudron, cu bitum, cu cărbune de lemn sau cu alte produse considerate a avea capacităţi de conservare.
În America Centrală şi în Peru au fost descoperite cadavre mumificate, înhumate în chiupuri imense, umplute fără îndoială cu ierburi sau cu sare vegetală; asemenea chiupuri se aflau depuse în interiorul unor grote în care aerul era uscat şi ventilaţia bună iar temperatura constantă. Chiupurile au fost alese în mod special pentru forma lor care obliga poziţionarea ghemuită a corpului, amintind-o pe cea fetală, simbolizând, desigur, naşterea, Moartea şi de asemenea…călătoria. Îmbălsămarea egipteană prevedea eviscerarea urmată de macerarea mai mult sau mai puţin îndelungată a cadavrului într-o baie de carbonat de sodiu sau în saramură. Tehnicile folosite erau variate, ţinând evident cont atât de rituri dar şi de posibilităţile materiale ale familiei.
E important să subliniem că rezultatul urmărit era cel al mumificării cadavrului, mai exact al conservării eterne, scopul esenţial fiind metafizic, legat, în marea majoritate a cazurilor, de credinţa în metempsihoză. Trebuie oricum să adăugăm ca şi igiena era, chiar dacă într-o măsură mai mică, una dintre raţiunile pentru care se practica îmbălsămarea asupra tuturor defuncţilor. Străvechiul Egipt pare a deţine portofoliul invenţiei conservării prin metoda asepsiei, valabilitatea tehnicilor şi principiile după care s-au condus egiptenii fiind astăzi unanim recunoscute, constituind bazele practicii tanatologice moderne.
Metoda tanatologică a fost adusă în Europa după 1927 când câţiva specialişti britanici au descoperit-o în America de Nord şi i-au înţeles foarte repede avantajele. Până în acel moment în Marea Britanie morţii erau conservanţi prin aplicarea de gheaţă carbonică, dar procedeul a fost înlocuit cu cel tanatologic, care treptat s-a răspândit în toate ţările Occidentale, mai cu seamă după Cel de-al Doilea Război Mondial. Au apărut şcoli specializate şi un institut care avea rolul de-a aduce la acelaşi numitor programa şcolară şi de-a acorda cursanţilor o diplomă după ce aceştia promovau examenul naţional.
În 1960 trei francezi, între care şi o femeie, au plecat pentru o perioadă de formare în Anglia şi în Statele Unite. La întoarcere au început să realizeze primele tratamente care, spre surpriza multora, s-au dovedit foarte apreciate de către familiile în sânul cărora avea loc vreun deces . A fost necesar să fie depăşite multe obstacole, să se lupte împotriva multor reticenţe, să fie dărâmate multe tabu-uri pentru a se ajunge la scopul dorit.
S-a demonstrat deja că practica tanatologică a existat dintotdeauna, e adevărat, sub forme diverse, dar întrebarea e unde e ea practicată în zilele noastre? Cum s-a mai spus, în mult mai multe dintre ţări decât s-ar putea crede. Astfel, în America de Nord sunt tratate tanatologic peste 95% dintre corpuri iar în Marea Britanie 80%. Franţa se distinge de asemenea cu peste 40% dintre tratamente realizate în tehnica tautologică, prezentând o notabilă creştere anuală, putând fi apoi citate Belgia şi Spania. În America de Sud se remarca Venezuela, urmată de alte ţări din acelaşi areal. În ceea ce priveşte restul Europei ideea folosirii procedurii tanatologice prinde tot mai mult contur în Germania, Elveţia şi în Italia, interesul fiind demonstrat prin cererile care vin din partea acestor ţări de a-şi forma specialişti.
În ţările scandinave procedura tanatologică e practicată în peste 70% dintre cazuri, cu menţiunea că ea comportă obligatoriu şi autopsierea. Chiar dacă în ţările africane metoda e foarte puţin aplicată, totuşi trebuie spus că acolo există alte forme de conservare aplicate în peste 90% din cazuri. În marea majoritate a cazurilor cadavrele sunt tratate cu numeroase injecţii hipodermice şi cu cele conţinând formaldeidă . Practica tanatologică e însă întâlnită în Oceania, în ţările anglo-saxone şi în unele ţări asiatice cum ar fi Sri-Lanka, Singapore şi Hong-Kong. În China şi în Thailanda însă pot fi întâlnite acelaşi practici ca şi în ţările africane, unde tratarea cadavrelor se face cu formaldeidă.
În toate ţările citate familiile cer sprijinul specialiştilor pentru a bloca şi amâna cât mai mult timp posibil inexorabilul proces de descompunere.
