Radius: Off
Radius:
km Set radius for geolocation
Căutare

Îmbălsămarea

Îmbălsămarea

În zilele noastre îmbălsămarea e destinată mai cu seamă prezervării animalelor moarte( trofee de vânătoare sau animale ornamentale, de exemplu păsări flamingo, la mare modă în Italia anilor ’30, împăiate sau chiar îmbălsămate). În acest context îmbălsămarea a fost  definită prin termenul taxidermie ( cu etimonul grecesc” a pune în ordine”+ “pielea”), întrucât  scopul era mai cu seamă acela de-a conserva în formă artistică blana sau penajul animalului mort pentru a fi expuse în muzee de ştiinţe ale naturii. Chiar şi astăzi  anumite faze în conservarea  cadavrelor  fac trimitere la taxidermie. O astfel de aplicaţie, o demonstraţie de magistrală artă a îmbălsămării, o constituie mumia lui Lenin  realizată în fosta Uniune Sovietică.

Cum s-a precizat anterior, procedeul actual de îmbălsămare e în principiu  simplu,  putând fi definit  ca o metodă de conservare temporară,  cu scopul fundamental de prezentare a defunctului. În ciuda aparenţei simplităţi,  procedura solicită  o pregătire  particulară,  atât  din punctul de vedere al specializarii- deoarece îmbălsămătorul trebuie să posede solide cunoştinţe teoretice şi practice- cât şi o fundamentală propensiune  morală, condiţiune  sine qua non pentru desfăşurarea unei  profesiuni atât de delicate. E vorba în realitate despre procedura Gannal pusă la punct în secolul al XIX-lea dar modificată datorită tehnicilor contempoarane. Procedura presupune  injectarea cu presiune mare la nivel intraarterial  a unui lichid antispetic care dezinfectează şi conservă, astfel încât acesta să se amestece cu sângele,  factorul cel mai important în  procesul descompunerii. În unele situaţii  se  aplică şi un drenaj uşor la nivelul venelor, urmat de ulterioară drenare a cavităţii abdominale şi a celei toracice, proceduri  necesare în  prezenţa  unor boli specifice.

Aceste tratamente sunt completate de o  toaletare atentă şi de o poziţionare îngrijită  a cadavrului cărora li se adăugă aranjarea feţei defunctului.  Fizionomia împăcată şi senină  a  defunctului trebuie să transmită familiei un sentiment liniştitor,  aceasta e imaginea care trebuie  să rămână pentru multă vreme în amintirea celorlalţi.

Oare chiar să fie necesar să ne amintim oribilele grimase ale morţii, rictusul agoniei, culoarea bluastră, cianotică a  pielii pe care o demonstrează corpurile livide şi contorsionate? Cu toţii cunoaştem descrierea feţei cadaverice din scrierile lui Hipocrate , descriere mereu actuală,  deşi au trecut mii de ani.

Nu e necesar să ne amintim stadiile clasice ale îmbălsămării care încep cu pierderea mobilităţii, cu  rigiditatea şi cu scăderea temperaturii până la cea a ambientului; nici de culoarea lividă care precede petele verzui, umflarea corpului, mirosul şi eliberarea de fluide din cavităţile naturale.Descrierea procesului de descompunere se încheie aici, dar specialiştii ştiu foarte bine până unde poate ajunge putrefacţia. Iar oroarea imaginii unui corp în putrefacţie  e  prea des prezentă , oamenii o pot constata uşor, e suficent să privim  filmările oferite nouă de posturile tv.  Toate exemplele nu fac altceva decât să susţină o idee: că Serviciile de Igienă Mortuară sunt esenţiale, că îmbălsămarea  e  o necesitate.  Odată cu  începutul erei industriale comportamentul social al familiilor  s-a schimbat . Acest fapt s-a datorat modificării caracteristicilor familiei, evoluţiei acesteia de la cea de tip tradiţional,  cu multiple ramificaţii şi numeroşi membri, la cea nucleară, limitată la părinţi şi fii şi uneori la bunici.  A fost  firesc ceea ce a urmat: riturile şi ritualurile,  obiceiurile străvechi ale  familiei legate de funeralii, cele care-i ţineau legaţi unii de ceilalţi în trecut  s-au simplificat progresiv,  membrii familiei s-au îndepărtat treptat  de  ceea ce nu-i  mai reprezenta .

În orice familie în trecut , în orice grup social, o persoană cu suflet şi plină de devotament efectua toaletarea şi  aranja  defunctul, îl îmbrăca, îl prezenta familiei şi vecinilor. Corpul era cel mai adesea izolat într-o cameră neîncălzită. Spre deosebire de ceea ce se petrecea mai demult, astăzi locuinţele au dimensioni mici, sunt calde vara şi prea încălzite în timpul iernii, prin urmare condiţiile sunt inadecvate depunerii defunctului într-un atare ambient fără ca acesta  să fi fost supus  unor tratamente de conservare. Nici familia nu ar putea rămâne alături de cel  drag.

Îmbălsămarea e necesară  atât în cazul decesului la domiciliu  când   conferă membrilor familiei posibilitatea de a-şi priveghea defunctul şi  de  a-i aduce omagii , cât şi atunci când decesul survine în regim  spitalicesc. În acest caz  îmbălsămarea   îşi demonstrează utilitatea  atât pentru faptul că  e vorba de o unitate de sănătate publică, destinată să îngrijească  persoane vii, cât şi pentru  faptul că autopsia, efectuată  frecvent, lasă urme pe care doar îngrijirea specializată le poate atenua sau  reduce.

Imaginea senină a unui trup contribuie substanţial la uşurarea durerii membrilor familiei unui defunct şi la atenuarea şocului brutal al despărţirii. Contribuţia minimă pe care îmbălsămarea o poate aduce în îndulcirea durerii indică în fond simţire, trăire, o conştiinţă elevată, e un indice al participării , al respectului faţă de aproapele nostru, fiindcă Moartea ne priveşte pe toţi.