În zilele noastre îmbălsămarea e destinată mai cu seamă prezervării animalelor moarte( trofee de vânătoare sau animale ornamentale, de exemplu păsări flamingo, la mare modă în Italia anilor ’30, împăiate sau chiar îmbălsămate). În acest context îmbălsămarea a fost definită prin termenul taxidermie ( cu etimonul grecesc” a pune în ordine”+ “pielea”), întrucât scopul era mai cu seamă acela de-a conserva în formă artistică blana sau penajul animalului mort pentru a fi expuse în muzee de ştiinţe ale naturii. Chiar şi astăzi anumite faze în conservarea cadavrelor fac trimitere la taxidermie. O astfel de aplicaţie, o demonstraţie de magistrală artă a îmbălsămării, o constituie mumia lui Lenin realizată în fosta Uniune Sovietică.
Cum s-a precizat anterior, procedeul actual de îmbălsămare e în principiu simplu, putând fi definit ca o metodă de conservare temporară, cu scopul fundamental de prezentare a defunctului. În ciuda aparenţei simplităţi, procedura solicită o pregătire particulară, atât din punctul de vedere al specializarii- deoarece îmbălsămătorul trebuie să posede solide cunoştinţe teoretice şi practice- cât şi o fundamentală propensiune morală, condiţiune sine qua non pentru desfăşurarea unei profesiuni atât de delicate. E vorba în realitate despre procedura Gannal pusă la punct în secolul al XIX-lea dar modificată datorită tehnicilor contempoarane. Procedura presupune injectarea cu presiune mare la nivel intraarterial a unui lichid antispetic care dezinfectează şi conservă, astfel încât acesta să se amestece cu sângele, factorul cel mai important în procesul descompunerii. În unele situaţii se aplică şi un drenaj uşor la nivelul venelor, urmat de ulterioară drenare a cavităţii abdominale şi a celei toracice, proceduri necesare în prezenţa unor boli specifice.
Aceste tratamente sunt completate de o toaletare atentă şi de o poziţionare îngrijită a cadavrului cărora li se adăugă aranjarea feţei defunctului. Fizionomia împăcată şi senină a defunctului trebuie să transmită familiei un sentiment liniştitor, aceasta e imaginea care trebuie să rămână pentru multă vreme în amintirea celorlalţi.
Oare chiar să fie necesar să ne amintim oribilele grimase ale morţii, rictusul agoniei, culoarea bluastră, cianotică a pielii pe care o demonstrează corpurile livide şi contorsionate? Cu toţii cunoaştem descrierea feţei cadaverice din scrierile lui Hipocrate , descriere mereu actuală, deşi au trecut mii de ani.
Nu e necesar să ne amintim stadiile clasice ale îmbălsămării care încep cu pierderea mobilităţii, cu rigiditatea şi cu scăderea temperaturii până la cea a ambientului; nici de culoarea lividă care precede petele verzui, umflarea corpului, mirosul şi eliberarea de fluide din cavităţile naturale.Descrierea procesului de descompunere se încheie aici, dar specialiştii ştiu foarte bine până unde poate ajunge putrefacţia. Iar oroarea imaginii unui corp în putrefacţie e prea des prezentă , oamenii o pot constata uşor, e suficent să privim filmările oferite nouă de posturile tv. Toate exemplele nu fac altceva decât să susţină o idee: că Serviciile de Igienă Mortuară sunt esenţiale, că îmbălsămarea e o necesitate. Odată cu începutul erei industriale comportamentul social al familiilor s-a schimbat . Acest fapt s-a datorat modificării caracteristicilor familiei, evoluţiei acesteia de la cea de tip tradiţional, cu multiple ramificaţii şi numeroşi membri, la cea nucleară, limitată la părinţi şi fii şi uneori la bunici. A fost firesc ceea ce a urmat: riturile şi ritualurile, obiceiurile străvechi ale familiei legate de funeralii, cele care-i ţineau legaţi unii de ceilalţi în trecut s-au simplificat progresiv, membrii familiei s-au îndepărtat treptat de ceea ce nu-i mai reprezenta .
În orice familie în trecut , în orice grup social, o persoană cu suflet şi plină de devotament efectua toaletarea şi aranja defunctul, îl îmbrăca, îl prezenta familiei şi vecinilor. Corpul era cel mai adesea izolat într-o cameră neîncălzită. Spre deosebire de ceea ce se petrecea mai demult, astăzi locuinţele au dimensioni mici, sunt calde vara şi prea încălzite în timpul iernii, prin urmare condiţiile sunt inadecvate depunerii defunctului într-un atare ambient fără ca acesta să fi fost supus unor tratamente de conservare. Nici familia nu ar putea rămâne alături de cel drag.
Îmbălsămarea e necesară atât în cazul decesului la domiciliu când conferă membrilor familiei posibilitatea de a-şi priveghea defunctul şi de a-i aduce omagii , cât şi atunci când decesul survine în regim spitalicesc. În acest caz îmbălsămarea îşi demonstrează utilitatea atât pentru faptul că e vorba de o unitate de sănătate publică, destinată să îngrijească persoane vii, cât şi pentru faptul că autopsia, efectuată frecvent, lasă urme pe care doar îngrijirea specializată le poate atenua sau reduce.
Imaginea senină a unui trup contribuie substanţial la uşurarea durerii membrilor familiei unui defunct şi la atenuarea şocului brutal al despărţirii. Contribuţia minimă pe care îmbălsămarea o poate aduce în îndulcirea durerii indică în fond simţire, trăire, o conştiinţă elevată, e un indice al participării , al respectului faţă de aproapele nostru, fiindcă Moartea ne priveşte pe toţi.